COMUNITATEA TURCĂ

Istorie

În România trăiesc la ora actuală 33.000 turci, marea majoritate sunt concentraţi în sud-estul României, între Dunăre şi Marea Neagră în însorita Dobrogea.
Izvoarele arată că, în anii 1262-1264, circa 12.000 turci selgiucizi musulmani din Anatolia au fost colonizaţi în sudul Dobrogei.
Primii au fost turcomanii selgiucizi. După bătălia de la Varna, din 1444, şi mai ales după căderea Constantinopolelui, din 1454, în Dobrogea, peste ei vor sosi turcii otomani. După anul 1878, până în prezent, toţi aceştia se reunesc sub denumirea de turci dobrogeni.
Un studiu complet privind originea turcilor dobrogeni îl avem de la Aurel Decei şi Tahsin Gemil în lucrarea intitulată „Problema colonizării turcilor selgiucizi în Dobrogea secolului al XIII-lea”.
Cronicile turceşti ale lui Ali Yazigioglu, respectiv Istoria lui Selcuk, încheiată în anul 827 al Hegirei, respectiv 1424 după Hristos şi Oguzname a lui Seyyid Lokman, terminată în anul 1003 al Hegirei, respectiv 1600 după Hristos, prezintă amândouă acelaşi episod al trecerii primilor turci din Anatolia în Dobrogea. Aceste cronici, conform uzanţelor de atunci, sunt dedicate sultanilor Murat al II-lea (1421-1451) şi Soliman Magnificul (1520-1566). La încheierea acestui episod al sosirii turcomanilor în Dobrogea, Ali Yazigioglu notează că, multă vreme după acest eveniment, în ţinutul Dobrogei au existat 2-3 localităţi musulmane cu 30-40 grupuri de corturi turceşti fiecare. De asemenea, se notează faptul că această comunitate a ripostat şi a nimicit la hotare duşmanii „Fasilevsului”, respectiv ai Bazileului de la Constantinopole. De atunci, avem şi prima atestare documentară a oraşului Babadag, din anul 1264 e.n., care, în traducere înseamnă „tatăl muntelui”, după numele lui Sari Saltuk Baba, fondator al acestui oraş.

Consolidarea turcilor otomani în Dobrogea va continua şi după căderea Constantinopolelui, în urma unor serii de bătălii care vor duce la transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”. La 1475, Mahomed al II-lea va cuceri cetatea genoveză Caffa şi prin ea întreaga Peninsulă Crimeea, cu scoaterea italienilor din Marea Neagră.

În Dobrogea, turcii otomani se vor preocupa intens de organizarea economică a acestei provincii. Astfel, pământul, care reprezenta cel mai important mijloc de producţie al orânduirii feudale, era monopol de stat. Nominal, totpământul figura în proprietatea Sultanului. Dar tendinţa generală era de privatizare continuă a acestei proprietăţi prin forme cât mai variate de posesiuni feudale. Proprietăţile de tip „vulk”, „vacuf” sau „mir” erau transmisibile de la o generaţie laalta şi de la o colectivitate la alta. Astfel, vacuful moscheii de la Babadag cuprindea 104 sate – 2 sate, pe lângă Zebil şi Sarichioi, din zilele de azi – cu clădirile, pădurile şi islazurile dimprejur. Posesiunile de tip „zeamet”, „hass”, „arpalik” sau „beilik” erau date numai ca drept de folosinţă anumitor persoane, pentru merite deosebite, în special militare. Proprietarii de hassuri erau certificaţi de paşale regionale, caproprietari ai unor pământuri mai întinse. „Paşă” era un guvernator de regiune, cu sediul la Silistra, până în 1800, după care s-a mutat la Tulcea. După Evlia Celebi „…paşa de Silistra poseda feude întinse în părţile Babadagului, la Kara-su – azi Medgidia, Deli Orman în Delta Dunării, la Bazargic etc.” În zona Dobrogei, turcii otomani vor construi, până în 1878, 140 de localităţi – oraşe, târguri şi sate, 196 de moschei, 12 seminarii teologice (medrese), 56 de şcoli şi 8 gimnazii. În anul 1860 se va da în folosinţă calea ferată Kustenge – Cernavodă, iar în 8 oraşe dobrogene, la 1869, erau instalate linii telegrafice. De asemenea, în fiecare localitate mai mare – fie oraş, fie sat – se vor instala mai multe băi publice şi pe lângă fiecare moschee va exista, prin tradiţie şi obiceiuri, şi un izvor de apă curgătoare de folosinţă gratuită. În privinţa situaţiei juridice şi politice a turcilor otomani, prin art. 3 din Legea deorganizare a Dobrogei se prevedea că „toţi locuitorii din Dobrogea, care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetăţeni otomani, devin şi sunt cetăţeni români”.
În această lege se garanta libertatea învăţământului pentru comunitatea musulmană, cu condiţia ca respectivele şcoli să treacă la Ministerul Instrucţiunii Publice şi cu precizarea ca predarea limbii turce să fie însoţită, în mod obligatoriu, de cea română.

Tradiţii şi obiceiuri

Turcii au ca religie Islamul, religie divină a păcii şi toleranţei. Etimologic, Islam şi Slm au aceeaşi rădăcină, cu înţeles de pace. Islamul, conform contextului istoriei şi al civilizaţiei, este, cronologic, ultima dintre religiile monoteiste, este oreligie născută la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea (d.H.), se socoteşte continuarea, confirmarea şi completarea iudaismului şi creştinismului.

Învăţătura Coranică instituie direct trăsături de comportament, obiceiuri şi cutume proprii, este un îndrumar de viaţă scrisă în parametrii toleranţei şi bunei convieţuiri. Islamul îndeamnă la dragoste, la pace şi prietenie.
Sărbătorile religioase sunt mai multe, dar cele mai importante sunt: Ramazan Bayram (Sărbătoarea postului) şi Kurban Bayram (Sărbătoarea Sacrificiului).
Nevruzul reprezintă o sărbătoare etno-folclorică, ce marchează echinocţiul de primăvară. În această zi de sărbătoare a primăverii se desfăşoară trei tipuri de jocuri distractive:

  1. Rostirea de cântece, doine, poezii, cimilituri;
  2. Întreceri hipice, lupte libere;
  3. Dansuri populare, jocuri în aer liber.

O altă sărbătoare culturală, etno-folclorică şi religioasă este sărbătoarea deHâdrâlez. Este o sărbătoare câmpenească, folclorică, ce exprimă sfârşitul iernii şi începutul primăverii.
Învăţământul în limba turcă are o veche tradiţie, încă din perioada stăpânirii otomane, după care s-a desfiinţat, în anul 1959, reorganizându-se după 1990. Limba turcă se studiază ca limbă maternă 3-4 ore pe săptămână în şcolile cupredare în limba română.

Turcii din România şi-au păstrat identitatea lingvistică, etno-confesională şi culturală. Ei sunt o pată de culoare şi frumuseţe, de cultură în peisajul românesc, în primul rând prin tradiţiile şi obiceiurile lor, prin permanentizarea sărbătorilor specifice.

Circumcizia (Sünnet)

Operaţia de îndepărtare a prepuţului, respectiv circumcizia copilului de sex masculin, îşi are originea în negura timpului, în riturile de iniţiere din Africa animistă. Ea este atestată ca tradiţie în Egiptul faraonilor, este perpetuată la copţii şi creştinii din Etiopia şi este practicată în zilele noastre de comunitatea evreilor şi musulmanilor.
La evrei circumcizia, obligaţie religioasă, pecetluieşte „alianţa” lor cu Dumnezeul lor numit Yahve- la musulmani, şcoala juridică şafeită fondată de imamul Al-Şafii cu răspândire în Arabia meridională, în Africa orientală şi în Malaezia, consideră circumcizia obligatorie- celelalte şcoli juridice sunnite, cea hanbalită, hanefită şi malekită consideră circumcizia ca „o recomandare insistentă”- într-un fel, tot obligatorie.

Sfântul Coran nu face referire la practica circumciziei. Dar Profetul Muhammad ale cărei fapte, învăţături şi spuse, deci „Sunna”, sunt pilde de necontestat şi obligatorii, prin exemplul Său a dat caracter de obligativitate acestei practici.
Circumcizia se aşează în linia unui Islam autentic, drept, în tradiţia lui Abraham (Ibrahim), primul profet, dar şi tatăl semiţilor, şi prin Ismael (Ismail), fiul său, strămoşul, părintele tuturor arabilor.
Pediatrii recomandă circumcizia ca fiind act medical benefic pentru înlăturarea infecţiilor urinare şi al bolilor cu transmitere sexuală, chiar dacă intervenţia chirurgicală poate prezenta şi riscuri.

Circumcizia băieţilor musulmani la turcii dobrogeni, se face după zone, localităţi şi împrejurări, de regulă între 2 şi 13 ani. Circumcizia confirmă primul pas spre bărbăţie şi intrarea în comunitateas musulmană a băiatului.
Circumcizia este efectuată de către un „Sünnetçi”, care în viaţa particulară socială etse, a fost bărbier, asistent medical sau, în zilele noastre, chirurg. Sünnetçi-ul este ajutat de un om de nădejde, apropiat familiei, care a câştigat bunăvoinţa şi încrederea copilului ce va fi circumcis, numit „Kirve”. Kirve ţine copilul, îl încurajează în circumcizie, este similar naşului în creştinism, şi în unele regiuni avea drepturi aproape egale cu tatăl copilului în ceea ce priveşte deciziile importante. Cel circumcis, face parte din familia „Kirve”-ului şi nu se poate căsători cu fata acestuia.

Băiatul circumcis, „Sünnet çocuğu” poartă un costum special din mătase albastră sau albă, cu fire aurii şi argintii, adică un fel de rochie lungă şi largă, o capă, un fes pe a cărui faţă se înscrie cuvântul „Maşallah” (Cel minunat, protejat de Allah) şi un toiag. Lui i se amenajează o cameră frumos decorată cu perne brodate, batiste de diverse culori, lucruri de artizanat, tradiţionale, obiecte şi jocuri preferate, prosoape şi un pat frumos decorat, aşezat într-unul din colţurile camerei.
Băiatul este un fel de prinţ de mic sultan care, după circumcizie va primi onorurile tuturor membrilor comunităţii, fiind persoana cea mai importantă, un învingător.

Circumcizia, făcută acasă sau la spital, este precedată de un serviciu religios, „mevlid” şi de plimbarea copilului ce va fi circumcis într-o trăsură sau căruţă trasă de cai, călare sau, mai nou, într-o maşină. Convoiul, un adevărat alai ce va străbate satul sau zone ale oraşului, este întregit cu alţi copii aflaţi şi ei în căruţe sau automobile, însoţiţi de lăutari ce cântă la instrumente tradiţionale de muzică turcească: „gârnata”, „daul”, „zurna”, „akordeon”. Zgomotele, veselia, cuvintele de duh înţelepte dau tradiţiei circumciziei un aer festiv, dar şi distractiv, o aură aparte. La ceremonie participă toată suflarea comunităţii mai numeroase sau mai mici, respectiv copii, tineri şi bătrâni, rude, prieteni, vecini, apropiaţi familiri. Musafirii sunt omeniţi, invitaţi la masă. Adus acasă sau în locul unde are loc circumcizia, băiatul i se va oferi un cadou, de regulă bani, după puterea financiară a tatălui. După circumcizie, băiatul va primi bani şi cadouri din partea tuturor. Petrecerea continuă apoi, doar în familie, cu rudele apropiate.
Pentru familiile sărace şi pentru orfani, circumcizia devine o problemă rezolvată de comunitate sau de organizaţii caritabile care se ocupă de toate aspectele: îmbrăcarea şi plimbarea băieţilor, asigurarea de imami, de „sünnetçi” şi de medicamente necesare înainte şi după intervenţia chirurgicală. Sunt situaţii când circumcizia este finanţată de oameni înstăriţi, de asociaţii şi fundaţii (vakâf-uri). Circumcizia este un prilej de întărire a spiritului de frăţie, unitate şi întrajutorare a membrilor comunităţii, de afirmare a identităţii islamice şi a coeziunii sociale.